Relația mea cu șofatul.

Am constatat că, uneori, există un perfect timing pentru a face lucrurile. Și, din păcate sau din fericire, nu este cel pe care noi ni-l impunem.

Așa s-a întâmplat cu mine și șofatul. Am carnet de la 18 ani. Primul lucru pe care l-am făcut, după majorat, a fost să mă înscriu la școala de șoferi. Și am luat carnetul din prima încercare, fără nicio problemă. Îl văzusem pe tata toată viața îndrăgostit de mașină și de condus și am luat câte ceva de la el în această relație.

Dar lucrurile între mine și volan pur și simplu nu s-au legat. Îmi amintesc niște momente definitorii, care au pus relația noastră pe hold.

Primul a fost când mi s-a oprit mașina în intersecție la Dristor. Unul dintre primele mele drumuri, tata în dreapta. Trebuia să fac stânga spre Mihai Bravu, peste liniile de tramvai. Era super aglomerat, toate mașinile se buluceau. Polițist în mijlocul intersecției, tramvai în stație. Trebuia să schimb viteza și, de emoție, am băgat într-a treia. Evident, motorul s-a gâtuit puțin și s-a oprit. Și acolo am rămas, sub privirile terifiate ale celorlalți șoferi, deja enervați. Tata m-a împins de la spate, să reiau procesul, să ieșim de acolo. Dar am renunțat. M-am dat jos din mașină și l-am rugat pe el să treacă la volan. Pur și simplu nu am mai vrut.

A două ruptură, și cea mai gravă, s-a întâmplat pe drum spre țară. Eram cu toți ai mei în mașină. Nu știu ce m-a apucat – am făcut o depășire cam nechibzuită și la limită. Am simțit cum a băgat tata piciorul în podea, din reflex. M-am speriat atunci, deși ei nu au zis nimic. Mi-am dat seama că o prostie d-asta e de ajuns pentru a le face rău oamenilor de lângă mine. Aveam 19 ani.

D-atunci nu prea m-am mai apropiat de mașină. Am decis că, poate, nu este pentru mine.

Mi s-a întâmplat în anii ăștia să visez de foarte multe ori cum conduc și îmi place la nebunie. Să visez că mă descurc, că mașina merge perfect, că mă asigur, că plec la drum lung la volan. A fost, cum sunt sigură că mi-ar spune orice terapeut, un eșec personal. Unul dintre puținele lucruri pe care nu am reușit să le obțin în viață, deși mi-am dorit destul de mult.

Anul ăsta am decis să schimb situația. Așa că mi-am luat din nou ore de condus, cu un instructor foarte bun. Am plecat fără mari așteptări la drum. Dar când m-am urcat prima dată la volan, cu emoții până la cer, am avut o revelație. Priveam altfel lucrurile. Mai cu încredere în mine, mai cu maturitate. Mi-am dat seama că atunci, la 18 ani, mi se pare o chestiune atât de mare și de importantă condusul, încât m-am inhibat singură, fără să-mi dau seama ce fac.

Așa că, de puțin timp, chiar mă pot numi (din nou) șoferiță. 🙂 Prin urmare, nu pot decât să mă bucur că am așteptat momentul potrivit pentru a face o nouă încercare. A mea cu mine, în primul rând.

Sursa foto.

Tweet