Am fost aseară să văd piesa ”Bun de export”, după un text de Alex Tocilescu, la Point. O piesă autobiografică, foarte autentică, despre ce înseamnă să pleci peste hotare, dar mai ales să te întorci. Despre decizia de a găsi în altă parte ”drumul”, dar mai ales despre cea de a te întoarce în România și încăpățânarea de a dori ca lucrurile chiar să meargă aici. Cumva.
Și trecând prin poveștile expuse și încercând să răspund la întrebarea care mi-a răsunat cel mai puternic în minte, dintre toate – ”Ce caut eu aici?” -, mi-am adus aminte de mine. Toată viața mi-am dorit să emigrez. Ăsta este adevărul. Chiar mă mai apucă uneori nostalgia și regretul că nu am ”fugit” cu un Erasmus sau un master. Și să mă fi strecurat apoi printre ceilalți oameni și să fi rămas acolo pe vecie. Acolo unde? Acolo. Oriunde, n-aveam pretenții. Dar nu aici.
În facultate chiar aveam o profă de engleză care tot trăgea de mine: ”Cu ce știi și cu ce medie ai, locul la Erasmus este aproape asigurat. Încearcă. Ce te costă?”. Dincolo de bani, pe care nu am vrut să-i cer alor mei doar ca să plec din viața lor, mă costa hotărâre și puterea de a lua o decizie fermă. Pentru că știam, în adâncul meu, că mă trage ața, că există o mare tentație și posibilitatea de a nu mă mai întoarce vreodată.
De ce am rămas totuși? Nu o să fiu ipocrită. Am rămas, la început, pentru că n-am avut curaj. Curajul de a mă despărți de oamenii dragi din jurul meu, care mi-au fost mereu alături. Mi-a lipsit curajul de a înfrunta gândul că voi fi singură ”acolo” și că trebuie să construiesc totul de la fundație. Și apoi, cu timpul, am tot găsit lucruri ”aici”, care să mă împlinească și să mă facă fericită și să-mi dea speranță. Speranța că unele lucruri mai pot fi schimbate și că altele țin doar de mine să le schimb.
Mă mai gândesc uneori la cum ar fi sau cum ar fi fost. Recunosc. Mai ales în orele în care stau în trafic mă apucă nebunia. Sau în orele în care aștept să intru într-un cabinet medical (chiar și în sistemul de sănătate privat). Dar apoi e mereu cineva care mă ia de mână și-mi dau seama că am luat decizia potrivită. Până-acum, cel puțin.
